Modul în care evaluez blockchains s-a schimbat mult.
Obișnuiam să mă concentrez pe capabilități.
Rată mai mare de procesare. Flexibilitate mai mare. Mai multe parametrii de ajustat.
Acum acord atenție altceva: la ce se așteaptă sistemul să gestionez.
Și acolo este locul unde multe designuri încep să mă piardă.
Unde se termină de obicei riscul
În multe arhitecturi, riscul nu dispare niciodată cu adevărat.
Este relocat.
Volatilitatea gazului devine ceva ce aplicațiile încearcă să abstreze.
Riscul de reorganizare devine ceva despre care portofelele avertizează utilizatorii.
Schimbările de guvernanță devin ceva ce integratorii trebuie să urmărească constant.
La început, aceasta poate părea ca opțiune.
După ce am trăit asta de câteva ori, pare mai mult ca o oboseală.
Toată lumea compensează pentru incertitudinea nerezolvată undeva mai adânc în stivă.
Ce a fost diferit la Plasma
Ceea ce mi-a atras atenția nu a fost o caracteristică specifică.
A fost sentimentul că protocolul ia decizii ferme despre unde este permisă incertitudinea - și unde nu este.
Finalitatea nu este formulată ca „probabilă.”
Comportamentul economic nu este ajustabil fără sfârșit.
Regulile de bază nu se simt ca niște locuri rezervate pentru guvernarea viitoare.
O porțiune semnificativă a complexității este gestionată devreme, mai degrabă decât exportată în sus.
Este o filozofie de design subtilă, dar schimbă mult.
Comprimarea riscului
Cea mai bună frază pe care o am pentru asta este comprimarea riscului.
În loc să distribuie incertitudinea între utilizatori, aplicații și instituții, Plasma o concentrează în stratul de bază. Deoarece fundația este mai strictă, suprafața devine mai calmă.
Aceasta poate să nu producă metrici strălucitoare.
Dar când piețele sunt stresate și apar cazuri limită - și mereu apar - sistemele devin mult mai ușor de înțeles.
De ce viteza devine secundară
Performanța strălucește când condițiile sunt ideale.
Sub presiune reală - volatilitate, scară, comportament adversarial - întrebarea reală nu este cât de repede se mișcă ceva.
Este cât de multă ambiguitate călătorește cu ea.
Plasma pare optimizat pentru a reduce acea ambiguitate.
Nu prin a fi isteț peste tot, ci prin a lăsa mai puține lucruri nedefinite.
Cum s-a schimbat cadrul meu
Rareori întreb, “Ce mai poate face această lanț?”
Întreb:
Câte puncte de eșec există?
Cine trebuie să răspundă când se strică?
Cât de dependent este recuperarea de coordonarea umană?
Plasma se clasează puternic aici - nu pentru că garantează siguranța, ci pentru că restricționează unde poate rezida incertitudinea.
Odată ce începi să evaluezi infrastructura prin acea lentilă, devine dificil să ignori.
Și multe alte sisteme încep să pară mai zgomotoase decât trebuie.
