Tensiunea dintre Statele Unite și Iran nu este nouă și nu a început brusc. Este rezultatul multor ani de neîncredere, conflicte anterioare și frică de ambele părți. Ceea ce face situația mai serioasă astăzi este că mai multe forme de presiune au loc în același timp—discuții, avertizări militare și sancțiuni economice—lăsând puțin loc pentru greșeli.
Diplomația, pregătirea militară și presiunea economică sunt toate active simultan, în loc de una după alta. Când aceste lucruri se suprapun, situația devine fragilă. Orice mică problemă într-o zonă poate afecta rapid celelalte, crescând riscul de escaladare chiar dacă niciuna dintre părți nu își dorește un conflict total.
De ce tensiunile cresc din nou
Deși discuțiile dintre cele două părți sunt în curs, ele se desfășoară sub o presiune puternică. Când negocierile au loc într-un astfel de mediu, ambele părți încearcă să pară puternice mai degrabă decât flexibile. Iranul se concentrează în principal pe protejarea suveranității sale și menținerea descurajării, în special în jurul programului său nuclear. Statele Unite, pe de altă parte, doresc să prevină Iranul de a obține capacități nucleare care ar putea schimba echilibrul de putere în regiune.
Această neînțelegere de bază nu are o soluție ușoară. Iranul vede îmbogățirea nucleară ca pe un drept și o necesitate de securitate, în timp ce SUA o consideră o amenințare serioasă. Deoarece niciuna dintre părți nu este dispusă să cedeze pe această problemă, discuțiile se concentrează de obicei pe limite și măsuri de siguranță în loc de un acord final.
În același timp, avertizările militare au devenit mai clare. Iranul a declarat că orice atac direct ar duce la consecințe regionale mai ample, inclusiv răspunsuri împotriva pozițiilor SUA. SUA răspund mai discret prin menținerea pregătirii militare în regiune. Ambele părți transmit semnale menite să descurajeze cealaltă parte de a acționa.
Gulful Persic: cel mai periculos punct de aprindere
Geografia face ca această situație să fie și mai riscantă. Gulf Persic este o zonă îngustă și aglomerată plină cu nave de război, drone, avioane și nave comerciale. Într-un astfel de spațiu aglomerat, neînțelegerile pot apărea foarte repede.
Niciuna dintre părți nu își dorește un conflict naval, dar ambele acționează ca și cum unul ar fi posibil. Acest lucru creează pericole, deoarece escaladarea nu necesită o decizie deliberată. O singură mișcare interpretată greșit sau o judecată greșită ar putea declanșa un răspuns rapid. Strâmtoarea Hormuz complică lucrurile, deoarece este vitală pentru petrolul global și comerț. Chiar și mici perturbări acolo pot zgudui piețele globale și prețurile energiei.
Sancțiuni ca presiune pe termen lung
Sancțiunile sunt acum o parte permanentă a relației SUA-Iran. Ele nu mai sunt unelte pe termen scurt menite să forțeze compromisuri rapide. În schimb, ele conturează economia Iranului și planificarea pe termen lung.
Din punctul de vedere al SUA, sancțiunile limitează resursele Iranului și cresc presiunea. Din perspectiva Iranului, acestea dovedesc că compromisurile conduc la slăbiciune, nu la ușurare. În timp, acest lucru întărește atitudinile de ambele părți. Iranul se adaptează la presiunea economică, iar dorința de a face concesii scade în loc să crească.
Din această cauză, sancțiunile și diplomația se mișcă adesea împreună, dar rareori se susțin reciproc. Presiunea este menită să ajute negocierile, dar de multe ori convinge Iranul că așteptarea și rezistența sunt mai sigure decât cedarea.
Impact regional și îngrijorare discretă
Această confruntare afectează mai mult decât doar SUA și Iran. Țările din regiune, în special cele care găzduiesc forțe americane, știu că ar putea deveni ținte chiar dacă nu sunt implicate direct. Grupurile aliniate cu Iranul urmăresc cu atenție semnalele care ar putea justifica acțiuni sau reținere.
Multe țări regionale și europene împing discret pentru de-escaladare. Public, ele vorbesc ferm, dar în privat se concentrează pe prevenirea situației de a ieși de sub control. Ele înțeleg cât de repede poate să se răspândească escaladarea odată ce descurajarea eșuează.
Ce se întâmplă în culise
În ciuda declarațiilor publice puternice, ambele părți încearcă să evite un conflict necontrolat. Canalele de comunicare discrete există încă pentru a reduce neînțelegerile și a preveni escaladarea accidentală. Aceste canale sunt folosite nu pentru că există încredere, ci pentru că încrederea lipsește.
În același timp, ambele părți rămân pregătite pentru eșec. Forțele militare rămân în alertă, iar presiunea economică continuă. Acest lucru creează un echilibru riscant în care eforturile de a evita conflictul există alături de pregătirea pentru acesta.
Ce să ne așteptăm în continuare
În viitorul apropiat, cel mai probabil rezultat este continuarea, mai degrabă decât rezolvarea. Discuțiile vor continua probabil în forme limitate, sancțiunile vor rămâne în vigoare, iar nivelurile de alertă militară vor rămâne ridicate. Pot apărea mici incidente, dar majoritatea sunt susceptibile de a fi controlate înainte de a se transforma în conflict deschis.
Cel mai mare risc constă într-un eveniment neașteptat care se petrece într-un moment tensificat, când liderii se simt forțați să reacționeze puternic. Chiar dacă escaladarea nu este scopul, presiunea și momentul pot împinge deciziile în direcții periculoase.
Orice acord limitat privind problemele nucleare poate reduce temporar tensiunea, dar nu va pune capăt confruntării. Ar încetini lucrurile până când începe următoarea fază.
Viziune finală
Confruntarea SUA-Iran nu este despre emoție sau mândrie. Este despre gestionarea riscurilor într-o situație plină de neîncredere profundă. Ambele părți cred că pot controla escaladarea în timp ce mențin presiunea, dar istoria arată că acest echilibru este dificil de susținut.
Deocamdată, stabilitatea depinde mai puțin de acorduri majore și mai mult de reținere, comunicare și gestionarea atentă a crizelor. Cât timp poate dura acest echilibru fragil rămâne întrebarea cheie.
